Eu sînt

Eu sînt (să spunem)
mama care mă rugase să-i gonesc muștele de pe față, 
cînd mie îmi venea să-i casc ochii, să văd în ei
scările și vămile.

Acum îmi spui Ioana 
și repet ca pe o formulă sacră:
Aristotelessteig, Germania, Berlin,
lumea, Mathias și libertatea.
și aici putem să ne oprim –
der Raum curmeziș.
Dincolo de asta, numai
moarte,

Salut!

Publicat în Ex | Lasă un comentariu

Traseu pentru Forrest

– Da’ ce-ați pățit? (taximetrist curios)

– Nu știu. Eram la lucru. Mi s-a făcut rău.

Aglomerația nu o răzbești niciodată. La ore de vîrf. Aș putea scoate capul pe geam. Dar mi-e rău. Nu știu dacă mai am cap. Mi-e rău, mi-e rău! Aș putea striga. Mașinile au aer condiționat. Oamenii ascultă radio între uși. În mașini cu cinci sau trei uși. Indiferent de caii putere. Indiferent de strigăte. Pietonii aud degeaba. Nu te ajută cu nimic.

Piața Victoriei – Apărătorii patriei. Traseul 1. Traseu bun, 20 Ron. Cu rotunjire.

Spitalul clinic de urgență Sfîntul Ioan. (Sfîntul cel mai arătos. Barba cea mai deasă. Blasfemie curată. Sandalele din cel mai dorit material. Eu păr de cămilă n-am.) Probabil că e de urgență. Privirea nu pot să o ridic. Primiri urgențe e scris prea sus. Prea sus pentru 1,52 m încovrigați.

– Vreți să luați loc?

– Ajut-o, Ioane, pe fata asta…

Aud. Cred că aud. Spun trei rugăciuni în gînd. În holul spitalului, caut o intrare. Tatăl nostru care ne ești…

Nu se filmează. Cristi Puiu nu e nicăieri. Mă cheamă Bădica în certificat. Diana Bădica. Nu, nu m-am căsătorit.

Urgențe  – Medicină internă – Staționar urgențe. Minore. Staționar tratament urgențe minore. Traseul 2. Greu, scurt și greu.

Bucură-te, Marie, Domnul este cu… Unde este? Domnul unde este? Da, mă cheamă și Maria. Diana-Maria. Despre mine e vorba. Dar nu văd pe nimeni. Unde să fie Dumnezeu? Caii nu sunt mereu verzi. În pereți albi. Sunt mică, tot mai mică. Parcă s-ar apleca cineva. Nu văd, se mișcă în reluare. Amețesc. Petru nu poate fi. Am venit la Sfîntul Ioan.

– Dați-mi buletinul.

Cuvine-se cu adevărat să…

– Te știi cu probleme la rinichi? O palmă rece mă șterge. Pe față. Îmi ia lacrimile, nu durerea. Durerea n-are GPS. Pornește din punctul A. Și se oprește unde vrea. Te doare cînd apăs?

– Mă doare oricînd.

Dreapta se spînzurase. Între șold și coastă. Înainte de ficat. Își legase un cablu de-a curmezișul. Nimeni nu știe cum. Sau unde îl găsise. Nu apăruse niciun întrerupător la ecografie. În fine. Se închisese într-o menghină invizibilă. Am mers în genunchi. N-am avut tălpi. Rinichiul te îngenunchează în doi timp. Și trei mișcări. Stîng, drept, stîngul. Urc scările spre urologie. Stîng, drept, stîngul. Încet și în genunchi. Un fetus urcă scările singur. A fugit din burta mamei. Dacă durerea  e mama lui. Bine că a fugit.

Run, Forrest, run!

Publicat în Ex | Lasă un comentariu

 

Dacă aș fi avut puterea treimii,

mi-aș fi luat libertatea de a-ți fi cimentat respirația,

pentru că e singurul lucru pe care nu mi-l amintesc venind dinspre tine.

Te văd așezat între perne, încercînd să tragi aiurea de un colț al giulgiului,

cînd tu habar n-aveai că îți e frig,

Te obișnuisei să duci mîna spre partea dreaptă.

Ştefan Doru Moscu

Ştefan Doru Moscu

Așa cum noi ne obișnuisem să te știm în casă,

Durerea nu avea ușă să iasă,

Pentru că intrase prin stomac și să topise

printre organe.

Dintotdeauna beau apă din pumni,

Fără să te rog să iei paharul ăsta de la mine.

 

Publicat în Ex | Lasă un comentariu

Exercices

Text scris la atelierul de creative writing ținut de Răzvan Țupa, în cadrul proiectului Poeticile IDC. Poezia e un joc. Frumos.

Orient Express Bar dintr-un telefon

Orient Express Bar dintr-un telefon

Tulburare

Ce le lipsește oilor este un cal care să stea cu ochii în tavan,

unul  care să conducă tramvaiul și metroul

pe aceeași rută, în direcții opuse,

din care niciun luminat să nu apuce să coboare la timp.

Mulțimea nu face ocolul alfabetului,

pentru că începe cu m și se termină cu e.

A rămas ceva putred în orice Danemarcă,

O mulțime e o gușă, parcă,

E un butoi, e un noi.

Mulțimea piticilor din mine umblă fără cioban doar noaptea.

Publicat în Ex | Lasă un comentariu

Switch

Primul text scris la atelierul de creative writing al Revistei de Povestiri. Tutore, Florin Iaru :). Ceva cu senzații, ceva despre auz și miros.

Switch

Siliștea Gumești

Siliștea Gumești

Tam tam tam tám. Tam tam tam tám. Tam tam tam tám – ta na na, ta na na. tam tam. Tam tam tam tám. Off, switch off.

Tîrș, tîrș! Pișșș, pișșș, piiișșșș. Bazin de vălătuci în apă albastră. Wc peak, mă trecea un pic. Pleosc! în  cadă mică, acvariu de sirenă pitică. Halat mai mare cu două măsuri. În oglindă, un cap cu două guri, cu dinți de cal țesălați inegal.

Tîrș, tîrș, dincolo de geam, nici urmă de asfalt murdar.

Șontîc, șontîc, spre chioșcurile de la metrou – nimic nou. ( La la la la/ la la la la/ like I’m the only girl in the world/ … the only girl in the world/ … the only girl in the world) O pîine, un leu cin zeci, fără covrigi în coadă, cîini zeci.

Nino, nino! Nino, nino!… Ești prea departe, Lino!

Dinspre Ametistului, damf de cazan de țuică. Pe banca de sub balcon, domn Truică.

– Vecinăăă, vecinăăăă…. ghena noastră plină…

Fără pic de zei la mijloc de schei. Scara mea, grădină cu lei.

(Tic tac, tic tac,

Tic tac, tic tac.)

Iiiiiiiiiiun, iiiiiiiiiuuuuun. Iiiiun – iiiiiun – iiiiun. Iiiiiiiiiiun… flex în plex, mereu complex. Peretele meu întreg umbrește tabloul cu neg.

După metrii pătrați de hotar, administrator vulgar. Cu sînge de zmeu și fileu. Doar eu. 1și3. Trei paralei. și iadul, și raiul – lumînări de hîrtie în banale sicrie.

 

Pic poc, pic, poc. Pic poc, pic, poc.  Ceai de mușețel fără salvare în el. Nino, nino – ești prea departe, Lino! Sfîîîîr! Ou în tigaie și brînză de oaie.

 

Publicat în Ex | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Klein spuse Klein, Mihai Ignat, Cartea Romînească, 2006

Primul lucru pe care îl fac atunci cînd încep să citesc o carte este să mă afund în ultima pagină. „… spuse Klein” m-a invitat să cataloghez rapid volumul drept rotund, închis, dat fiind că văzusem, în trecere, cum, pe prima pagină, „Klein spune…”. Pentru mine, Klein era un artificiu, ceva în creștere, un cuvînt în limba germană care a devenit un personaj abia atunci cînd i-am aflat adresa de email.

Volumul stă sub semnul timpului și al poziționării, trecerea timpului (sau drumul lui klein către Klein) fiind explicată prin numere care se repetă (33, 8, 17, 18, 24), vîrste pe care nu am reușit să le împart în etape clare.

Împărțirea pare oricum un demers inutil, deoarecere atunci cînd receptorul este convins că a găsit ceva care să îl ducă pe un făgaș natural al creșterii, ceva care să îl facă să înțeleagă cum Klein devine mare, el este întors din drum printr-o poziționare clară: „am treizeci și trei de ani (însă nici o revelație)” (p. 23), „respir de 11.603 de zile (de 1.716 ori mi-am tăiat unghiile)” (p. 33), „am treizeci și trei de ani (și niciodată medicul nu m-a pus/ să zic treizeci și trei)” (p. 40). Folosirea cifrelor dă veridicitate discursului, deoarece receptorul poate calcula singur vîrstele (11.603:365), iar acest fapt întărește credibilitatea asupra altor aspecte. Astfel, autobiograficul este ușor acceptat atunci cînd aflăm despre frigurosul apartament cu două camere, prin a căriu bucătărie nu trece nicio paralelă. De altfel, informațiile pe care le aflăm despre Klein (inclusiv adresa de email) sunt oferite ca un prezent continuu, chiar și după ce se termină strofa (poezia); dulapul cu haine purtate (p. 33) include cele două costume de stofă și sacoul negru (p. 15), cravatele împrumutate (p. 19) și un pulover alb dăruit de o oarecare iubire neîmplinită, „ra” (p. 21).

Tot în prezent continuu ne este prezentată și atitudinea lui Klein față de artă, „sub pielea mea a crescut o foiță/ de staniol care mă protejează împotriva/ artei înalte” (p. 20), ceea ce îl face să nu frecventeze anumite medii culturale „la operetă am fost o singură dată la operă/ nici atît” (p. 23), „muzeele mă plictisesc la fel/ și statuile din parcuri” (p. 25). Dar, în cele din urmă, Klein declară că nu se poate rupe cu totul de cultură, „nu pot scăpa de reziduurile culturale” (p. 30). Inițial, am crezut că această declarație întărește poziția poetului care, oricît ar anula poezia, nu poate fără ea, dar apoi m-am întrebat dacă nu cumva este vorba despre un alt tip de cultură, un alt tip de reziduu, unul împregnat de context social sau determinări : „Lumea e strîmbă pentru că Dumnezeu/ nu există. (…) Nu pot ridica un sac de ciment tatăl/ meu poate fratele meu poate” (p. 17), „Nu pot întoarce și celălalt obraz” (p. 23).

Eroticul este un aspect continuu, enunțat încă de la început „să fac dragoste. Vreau să fiu rentier și să fac dragoste” (p. 8) și reluat spre sfîrșitul primei părți a volumului „După cum vă spuneam/ vreau să fiu rentier și să fac dragoste” (p. 35). Pentru Klein, femeia are o natură vegetală, din care cele mai îndrăgite zone sunt ochii și sfîrcurile (p. 30), care, atunci cînd gătește seamănă cu Felicia Antipa. Cu toate astea, imaginile iubitei sunt evident marcate de concepția lui Klein despre lume și viață „Taina vieții mele este obișnuința” (p. 25), „Nu cred în dragoste, ci numai în/ dependență. (…) Pe lista mea de priorități se află/ stomacul sexul litera/ și eczema VIP./ Viața e În altă Parte” (p. 41).

Klein devenit mare este unul pe care socialul îl redă liniștit „De teama ridicolului am devenit/ un tip serios. (După aceea n-am mai putut face nimic.)” (p. 25), el însuși afirmînd că „Sînt tipicar și spontaneitatea-mi e/ în renovare” (p. 34) care visează la o întorcere (a ludicului ?) „Visul meu e să mă trezesc odată și-odată” (p. 26), indiferent că „Înăuntrul meu se montează imagini/ perverse: înăuntrul meu o scoică/ e  umplută cu fire de iarbă: înăuntrul/ meu liniștea e uleioasă și/ plină de pulsații carnale” (p. 37), situate undeva printre clișee și spoturi publicitare (p. 38).

Atitudinea față de literatură din adolescență, motiv des invocat în literatură, este amintită în mod explicit în textul de la pagina 45, DIFERENȚIALISMUL. NU UN MANIFEST care face trecerea către o poezie mult mai închegată, mult mai sîngerîndă. Atitudinea din prima parte a volumui se simte ca fiind una din afară, peste imaginile evocate a trecut timpul indiferent de autobiografic, dar acest lucru se schimbă începînd cu pagina 49. Apar întrebările, imaginea bătrîneții, a dramei perfecte, a neputinței de a atinge femeia aproapelui. Klein este „singur/ asta era o întrebare și urmau/ și altele pe ecranul negru/ ți-e teamă/ te doare/ trist/ neliniștit/ supărat/ pierdut/ confuz/ deprimat/ și-ntre ele satisfacție garantată/ atinge ecranul/ sună acum pentru a uita/ sună acum pentru a fi înțeles/ ai încredre în 8989899/ ca-n numărul/ de la pantofi” (p. 54).

Volumul lui Mihai Ignat se înscrie în zona literaturii care nu se vrea stilizată, în care scrierea este demersul unui sînge înnebunit de a găsi o ieșire, de a descrie o lume ce „rămîne/ (o propoziție între paranteze)”, așa cum Klein spuse Klein este povestea unui timp cuprins între „Klein spuse…” și „… spuse Klein”.

Nu știu cum s-a transformat Klein de la celelalte volume (Klein, Klein spuse), în format papier nu am citit decît cartea despre care vorbesc, dar știu sigur că sunt cîteva imagini care m-au vrăjit. Așa că voi merge și la teatru, pentru că autorul nostru este dramaturg. Nu știu dacă să spun că asta este acum, că asta este mai degrabă sau că așa este trecut într-un compendiu, puteți să încercați o delimitare (au ba) după ce treceți pe aici.

Publicat în Ex | Etichetat | Lasă un comentariu

Un tramvai nepierdut

Cînd s-a aflat printre elevii clasei a-VI-a C că urmează să studieze limba germană ca a doua limbă, am trăit alături de colegii mei, o primă formă de revoluție. Normal că eram în competiție cu alte clase și nu voiam să fim mai proști față de cei care fuseseră aleși să învețe franceză-engleză. E drept că nouă nici franceza nu ne plăcea, dar la germană am refuzat să primim manualele, am boicotat primul curs, am supărat-o cumplit pe profă. Ne-a aruncat cîteva priviri, cîteva cuvinte, nu aveam timp să le simțim. La al doilea curs am avut lucrare neanunțată. Praf. Toți. Ofticați. Toți.

Nu știu însă nici acum ce a făcut-o pe profă să creadă că mie are să-mi placă germana. Luasem 7 la lucrarea lui pește, rîdeam la ore și vorbeam non-stop cu preferatul meu, Ștefan, dar e drept, le cam prindeam, din zbor, pesemne că aveam auzul bun atunci. Apoi profa a început să vorbească doar în germană și am auzit-o, dur: Diana, übersetz! Cine știe despre cine vorbesc, știe și că limita ei era privirea cumplită și tonul pe care îl folosea. Nu puteai răspunde, nu, mai întîi înghețai. Doar că eu nu mi-am schimbat starea chimică (ori fizică, ori psihică), ci am răspuns, am tradus, cineva era invitat la tablă. Nu era mare filosofie, dar eu, de atunci, traducătoare am rămas :p.

Părea sigură profa că eu voi merge la Litere ori Limbi străine. Pas. Pas du tout. Cependant, fără germană nu prea pot. Dorm pe Literaturradio.de și primesc cărți în germană. Ori dau o fugă la Brașov să o aud în stînga, dreapta. De cele mai multe ori, însă, o ascult aici.

Dacă spun că mi-e drag rău că-mi place germana, și că-mi e dragă Germania, și că aș recomanda oricui să iubească ceva cum iubesc eu Berlinul, sunt patetică?

Cred că nu. Sunt doar in love with my german alien!

Tschüssssss!

Publicat în Ex | Lasă un comentariu

Strada de C’Arte

De ieri, 21 septembrie, a început să fie circulată Strada de C’Arte, situată în apropierea de BCU. Pînă pe 29 septembrie au loc întîlniri ale artelor, astfel încît Biblioteca Centrală Universitară își updatează fișa postului :p.

Poți să alegi între a te plimba prin tîrgul de carte, a participa la lecturi, a asculta poezie ori jazz, a lua parte la discuții sau proiecții de film, programul este aici.

Cultură pe pîine, pe stradă…

Notă | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Despre

Unul dintre motivele care explică de ce scriu greu pe blog este legat de răspunsul la întrebarea simplă: à quoi bon?

Berlin

Berlin

Care e scopul povestirilor,  dacă lumea se mobilizează greu să facă o schimbare? Uneori, cred că cea mai importantă schimbare este dezvoltarea curiozității, pasul mic pentru om care poate fi mare pentru omenire. Alteori nu.

De ce ar căuta oamenii părerea despre o carte, dacă oricum știu că nu o vor cumpăra sau că nu o vor citi. Știu, lumea nu are timp, dar guess what, nici încălzirea globală nu stă după noi, nici uraganul Katrina și nici moartea.

Eu, de exemplu, mereu îmi anunț prietenii unde merg, mulți vor să vină, mulți îmi cer detaliile exacte (locație, vorbitori, program pe subpuncte), dar puțin ajung să fie lîngă mine la eveniment. Nu mă supăr, nici nu aștept motive, pentru că eu cred foarte mult în libertatea de a lua decizii. Cred că atunci cînd ești pregătit să auzi un mesaj, ai să-l auzi, indiferent dacă te trag eu după mine ori ba. E drept, tot ăsta este și motivul pentru care m-am decis să scriu despre locurile în care merg sau despre ce găsesc, pentru că mie îmi place să caut.

Poate pentru prietenii mei, blogul e disociat de vocea mea, iar asta îi va face să umble. Sau poate că nu, habar n-am. Și nici nu mă supăr dacă nu voi afla niciodată, nu ar fi singura necunoscută din viață. (na, că a dat cu rimă!)

Publicat în Ex | 2 comentarii

Iaca toamna!

Îmi place să frunzăresc cărți pe care le-am subliniat, atunci cînd am citit. Normal că uneori mă amuz cînd văd ce mi se părea interesant într-un anumit moment, alteori mă distrez copios ghicindu-mi plăcerea pe care am simțit-o descoperind ceva. Iar plăcerea se măsoară în numărul de linii, sublinii, îngroșări sau semne pe care le-am făcut pe marginea paginii. Aseară mi-am căzut în mînă Ioana lui Holban, unde mă emoționase, acum mulți, mulți ani, asta:

Numai întîmplător m-am uitat la mare. Pînă la șipotele ce făceau deliciile noastre nu ne-am adus aminte să ne ducem. Nici la ponton, nici pe plajă, nici printre magazii. 

Cam așa a fost perioada în care nu am mai scris pe blog. Am citit, am citit, am citit, așa că nu mi-am adus aminte să merg nicăieri. Mi-am prins urechile în cîteva gramatici și cărți de artă și am uitat să merg într-o parte sau alta. Brașovul nu e vacanță pentru mine, merg acolo să respir, nu să vizitez sau să escaladez munți. Nu l-am auzit nici pe Connect-r cîntînd că nu are somn, dar mi-am dat seama că a dus-o cam rău cu odihna vara asta. Ei bine, cum e 3 septembrie, și el va putea să viseze, și eu să-mi aduc aminte să văd marea, șipotele, pontonul sau magaziile.

Să cadă frunzele, să mergem la evenimente și să vorbim despre ele, zic!

Image

Foto: Le monde, Facebook, https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10151136625312590&set=a.10150671412062590.424596.14892757589&type=1&theater

Publicat în Ex | 1 comentariu